Manuscrisul Voynich: ce știm despre cartea pe care încă nu o putem descifra

În catalogul digital al bibliotecii „Beinecke”, manuscrisul Voynich poartă o denumire cât se poate de tehnică: MS 408. Paginile sale sunt pline de ilustrații botanice, diagrame circulare și rânduri întregi de semne neobișnuite. Vitrina unei biblioteci poate transforma o astfel de carte într-un obiect de admirație; digitalizarea, însă, permite ceva mult mai util: posibilitatea de a reveni la o pagină concretă pentru a verifica ce vedem în realitate.3

Marea tentație este de a considera fiecare desen ciudat drept o cheie de descifrare. Însă un desen care seamănă cu o plantă nu ne spune automat ce înseamnă textul de lângă el. Iar o secvență care amintește de un cuvânt nu este încă un cuvânt descifrat. Între recunoașterea vizuală și traducerea dovedită există o distanță pe care titlurile senzaționaliste o ignoră cu ușurință.

Ce a reușit să măsoare știința

Analiza cu radiocarbon, descrisă de Universitatea din Arizona în 2011, plasează pergamentul la începutul secolului al XV-lea. Au fost analizate mici mostre din diferite părți ale manuscrisului. Acesta este un punct de sprijin important: materialul nu poate fi mutat arbitrar în orice epocă ar conveni unei anumite teorii.2

Datarea are însă un obiect precis. A fost examinat pergamentul, nu direct momentul în care semnele au fost așternute pe el. Oamenii de știință explică, de asemenea, de ce datarea cernelii reprezintă o problemă diferită. Prin urmare, rezultatul este o dovadă solidă a vechimii suportului, dar nu oferă un răspuns de sine stătător la întrebările despre cine, când și de ce a compus textul.2

Această distanță este esențială. Dacă datăm hârtia unei scrisori, nu am stabilit încă autorul acesteia. Dacă găsim un volum vechi legat, nu am demonstrat că fiecare notiță din el aparține aceleiași mâini. Istoria materială și istoria conținutului se pot completa reciproc, fără a fi unul și același lucru.

O carte cu istorie, dar fără o voce sigură

Numele provine de la anticarul Wilfrid Voynich, care a achiziționat manuscrisul în 1912. În 1969, Hans P. Kraus l-a donat universității Yale. Descrierea bibliotecară clasifică grupurile de imagini și urmărește circumstanțele cunoscute din jurul obiectului. Ea nu oferă însă o traducere unanim acceptată a textului enigmatic.1

Acest lucru înseamnă că putem povesti istoria posesiei, fără a deține povestea pe care însăși cartea ar putea să o spună. Putem număra semnele care se repetă și putem compara paginile, fără a ști dacă acestea reprezintă o limbă, un cifru sau un alt sistem. Fiecare dintre aceste posibilități necesită propria verificare.

Cum ar arăta o descifrare convingătoare

Un test bun ar fi ca regula propusă să funcționeze nu doar pe un cuvânt selectat, ci și pe pasaje noi, alese aleatoriu. Cercetătorul trebuie să explice de ce folosește valori concrete pentru semne și dacă aceleași reguli rămân consecvente. În caz contrar, aproape orice sistem suficient de flexibil poate produce coincidențe izolate.

Este important și altceva: recunoașterea unui presupus nume nu traduce un întreg manuscris. Aceasta poate fi o pistă utilă, o coincidență sau rezultatul unei alegeri dintr-o multitudine de posibilități. Pentru a evalua o propunere, trebuie să vedem metoda, nu doar rezultatul estetic.

Sensul necunoscut nu face ca orice interpretare să fie la fel de utilă. O presupusă descifrare trebuie să funcționeze consecvent pe mai mult decât câteva rânduri alese, nu să producă cuvinte convingătoare doar acolo unde autorul se așteaptă dinainte să le găsească.

Enigma care nu are nevoie de miracole

Cea mai onestă abordare față de manuscrisul Voynich este să păstrăm două idei simultan. Acesta este un obiect istoric real, cu material analizat și imagini accesibile. Semnificația semnelor sale neobișnuite nu decurge automat din această certitudine materială.3

Tocmai aici stă forța istoriei: o carte poate fi păstrată, fotografiată și studiată, iar vocea ei să rămână totuși inaccesibilă. Pentru alte subiecte în care obiectele oferă un răspuns incomplet, explorați Taine din trecut. Uneori, descoperirea nu este o nouă traducere, ci o înțelegere mai precisă a ceea ce încă nu putem traduce.